IN FORMAL

Rosu, cenusiu; inima, creier; gustul cuvintelor, serenada psihedelica a miscarilor de coapse pe urmele dansului, un pahar cu vin alb jucandu-se cu pensula noptii prin aburii de culoare ai oglinzilor, inca un toast, inca un zambet... Ma uit inspre ringul de dans pe care zeci de pasi isi urmeaza perechile. Priveste si el in aceeasi directie, dar stiu ca acolo, in spatele ochilor, gandurile sale ma urmaresc. Imi las obrajii impunsi de un zambet proaspat: pentru ca simt cat as vrea sa dansez... De ce baietii nu mai danseaza, astazi? Cat de multe pierd, sarmanii de ei...

Ma intreb daca ar vrea sa dansam. Mi-ar placea... Dar el se pare ca e mai degraba unul dintre aceia care prefera sa fie plictisitori, inlemnind pe un scaun, decat penibili si, implicit, plini de umor, incalcindu-si pasii printre dansatori veritabili. Offff! Ce chef am sa dansez! Urasc lumea asta moderna in care toti se inghesuie' sa faca sex, dar nimeni nu mai stie sa cucereasca...

"Multumesc!" ii spun cavalerului de la masa mea care imi presara semintele fluide ale fructului vinetiu in paharul cu urme rujate, ca de sarut grabit. Ciocnim si, in timp ce zambetul ii musca buzele, ma intreaba, ca si cum eu l-as invita: "Ti-ar placea sa dansam?"...

Un minut mai tarziu descopar ca exista barbati plini de surprize frumoase, care invata sa se topeasca odata cu tine, pe acelasi ritm, in aceiasi pasi, prin aceeasi delicata miscare de trupuri ce iti da voie sa te daruiesti si sa primesti aproape totul, fara sa ai, fara sa dai nimic... Tocmai dansam cu cel mai bun partener pe care l-am avut vreodata...si nu imi venea sa cred ca nu e al meu, ca nu sunt a lui... De ce? Oare ... Este El al cuiva? Si, daca da, al cui? Iar Eu? EU?! A cui sunt eu?... Zambesc... din nou: ii simt mana alunecand pe spatele meu umed si stiu ce gandeste.

Dintii ii musca zambetul. Ochii lui imi cauta raspunsul. Imi aplec genele si imi las capul sa-i alunece pe umar; buzele mi se preseaza pe gatul lui. Le las acolo fara sarutari. Ii simt parfumul scump si ma intreb daca vinovatia e un sentiment nobil - pentru ca eu nu-l am... Eu doar am senzatia ca timpul trebuie sa se opreasca aici: ca sa nu se termine nici melodia, nici ritmul degetelor ce imi deseneaza pe spate urme de fiori. Am senzatia ca partea stanga a pieptului mi se loveste de al lui, la fiecare bataie de inima. Parca nu mai e aer...sau parca e prea mult aer.

Imi doresc sa nu ma aiba vreodata, ca sa nu pot sa-l pierd!

Ii prind mangaierea si ii ridic palma deasupra capului, fac o pirueta apoi ii ingadui sa ma arcuiasca pana la pamant. El se apleaca peste surasul meu si suspina: "Ce bine te misti!..." Rad in hohote si ii raspund : "Pentru ca am cu cine..." Ii simt respiratia pe lobul urechii stangi. Joaca dur. Aproape dur... Isi inveleste degetele in parul meu si imi trage capul usor, pe spate...

Imi strang pleoapele. Buzele imi dezvelesc dintii, ca raspuns unui gand aproape nevinovat care-mi da voie sa gresesc: CE BINE CA NU SUNT A NIMANUI!

...........................................................................................................
P.S. : Unde este el azi?!...

Chiar azi... e plecat din oras, dar a promis ca se intoarce inainte sa adorm. Da. El e... :)

Asa imi spun prietenele, urmandu-si introducerea cu hohote luminoase de ras... E ca o joaca frumoasa, pe care o practicam de cand am invatat ca numele fetei se schimba dupa casatorie...dar de data aceasta este real!
Ah! La Serviciul de Stare Civila, cand imi incolacisem trei degete pe stiloul obisnuit cu tandreturi de mireasa, o uitare nevinovata mi-a strapuns gandirea: nu mi-am exersat suficient semnatura cu noul nume!!!! Aoleeeu! Si acum ce naiba ma fac? In vremea asta mazgaleam un Herbil incomprehensibil pe hartia oficiala. Acest element aparent insignifiant a determinat-o pe doamna "oficiatoare" sa ma apostrofeze: "Am zis sa scrii CITETZZZZZZ!!! SCRIE CU LITERE DE TIPAR!!!!" M-a pufnit rasul, in vreme ce sagetam litere de o schioapa, in unghiuri drepte de majuscule tiparite: H....E...R...B...I...L. Inca o data viata mi-a demonstrat ca scolile nu te ajuta sa fii nici practic, nici frumos, nici ... nicicum. Eventual sunt o emblema fascinanta a timpului pierdut...Dar, despre diplome si distinctii...cu alta ocazie...
Sunt o doamna, iata, desi legile casatoriei ma lasa rece: doamnele, observ nu fara uimire, sunt pline de ele, de domnia lor, de un soi de plictis in fata fenomenelor entuziaste, sunt mereu preocupate de felul in care sotul isi aseaza sau nu hainele la locul lor, sunt atente cu timpul liber al domnului - avand pretentia sa aocupe, daca nu 100% din acesta, macar 99%, sunt puse pe hartza si pe gelozii inchipuite...sau nu (de parca geloziile ar aduce, implicit, fidelitatea DHAAAA!), sunt ocupate sau se fac ocupate, sunt posesive cu tot ce tine de casa si de numele pe care il poarta, sunt mereu pregatite sa dea lectii de viata si, mai ales, sa se planga de sotii lor... Majoritatea femeilor casatorite sunt exact ceea ce nu vreau sa invat sa fiu...si sper ca Gelu sa nu ma faca vreodata sa fiu!!!
(e drept, am cateva exceptii in fata carora ma inclin si de la care incerc sa invat... sa "fur meserie" - perechi armonioase de Ea si El, de sot si sotie, de mama si de tata - Deci SE POATE! )
Incerc sa descopar singura ce inseamna sa fii o doamna. Pentru ca domnia fetelor (repet...cu exceptia...exceptiilor :P) casatorite inaintea mea imi lasa un gust amar . Si ma intreb daca ele ar putea trai cu ele...fericite. Eu nu cred! Fetele devenite doamne incep sa se plictiseasca rapid, incep sa isi dea o importanta agasanta in fata barbatilor de langa ele - punand conditii, facand reguli, inventand pedepse - incep sa ceara si incep sa nu mai dea, se inchid in bucatarii, uitand ca mai exista si dormitoare, sau, la fel de rau, se inchid in dormitoare, uitand ca mai exista si bucatarii!!!... Voua va place ceea ce am scris mai sus? Va cucereste, va recucereste, va inspira portretul doamnei de mai sus?
Nici pe mine!
Inteleg acum ce a vrut sa spuna un prieten pe care l-am innobilat cu intreaga mea incredere si stima, indraznind sa il intreb ce sa nu fac...acum, ca am devenit sotie...ca nu cumva sa imi alung, inconstient sotul. El mi-a raspuns franc si fara menajamente: "In primul rand nu ii deveni NEVASTA!". O astfel de atentionare, dupa ce deja ai semnat actul de "innevestire", pare un pic absurda: adica, deja sunt...NU?! Ei bine...NU!
Cand te casatoresti, deci pana in momentul semnarii si desemnarii...esti iubita lui. Adica ... tot ceea ce tine de cuplul vostru este pasional - nimic nu pare si nu este luat prea in serios, de la certuri pana la cele mai intime momente sunteti amandoi pusi pe glume, pe tachinari, pe joaca. Va distrati impreuna! Dupa "DA" -ul mult asteptat...intervine seriozitatea. Totul devine grav. Urgent. Obligatoriu. Supus regulilor.
Paralela analogica celor doua situatii ar fi aceea in care ... cand eram copii, ne jucam de-a scoala si totul era foarte amuzant... dup'aia...cand a trebuit sa mergem la scoala de-adevaratelea, situatia a devenit, aproape brusc, apasatoare...Nu! Nu din prima zi... ci din a treia saptamana, cand au inceput notele...
Hopa! Deci notele sunt problema aici...
Adica atitudinea analitica a insurateilor: tendinta de a pune sub lupa toate cuvintele, gesturile, BUGETUL familiei (inclusiv bugetul sentimental). Automat joaca de-a famlia devine familie obligatorie: "Poarta-te ca un sot!" sau "Unde ai mai vazut tu ca o femeie casatorita sa faca/spuna/gandeasca asta?!" sau "Suntem sot si sotie...cum sa mergi singur/singura acolo?!". Iata regulile! "Voala" obligativitatea si implicit stresul!

Probabil de aceea se spune ca greul vietii incepe dupa ce iti intemeiezi o familie...pentru ca abia atunci incepi sa mergi din nou "la scoala": trebuie

sa nu chiulesti,
sa stai in banca ta cu mainile la spate, daca se poate,
sa fii mereu ordonat,
sa inveti lectia,
sa iei numai note mari,
sa fii atent,
sa te porti frumos,
sa... sa... sa ...
sa fii orice in afara de cel care erai cand s-a infiripat idila voastra...

Sa va ajut putin sa recunoasteti regulile de aur despre cum trebuie sa fie o doamna...cu adevarat?!
Pai...o doamna TREBUIE doar sa ramana domnisoara care a fost...atat.

Sa fie un picut naiva,
sa piarda mereu controlul asupra vietii ca sotul ei sa o mai poata salva din cand in cand si sa se simta mereu eroul ei,
sa fie spontana si sa spuna lucruri prostesti, ca el sa o poata corecta dragalas,
sa fie zvapaiata,
dezordonata, ca el sa nu se simta vinovat de cate ori isi schimba tricoul in graba sau intra incaltat pana in bucatarie,
o doamna trebuie sa rada cand mananca pate pe paine...
sa gaseasca romantica fiecare clipa de saracie,
si sa se bucure pana la cer de fiecare cina in oras...
o doamna trebuie sa fie entuziasmata de fiecare floare primita
si trebuie sa daruiasca flori la randul ei....
o doamna trebuie sa se imbrace exact asa cum ii place domnului ei, pentru ca asa se imbraca atunci cand visa sa il cucereasca ;)...
o doamna are voie sa lase vraiste in casa, dar sa faca ordine in sufletului sotului ei,
are voie sa fie neglijenta cu cei din jur, dar sa fie atenta cu domnul ei,
o doamna trebuie sa mangaie,
sa laude,
sa incurajeze
si sa admire omul de langa ea,
o doamna are voie sa fie indragostita toata viata ei de domnul ei,
dar, mai presus de toate, o doamna trebie sa ii arate si lui intreaga ei afectiune,
incredere si dedicatie!!! (am vrut sa subliniez acest lucru pentru ca nu gasesc deloc "cool "noile reguli : "Prefa-te indiferenta!" sau "Arata-i tu cine e seful" sau "El nu trebuie sa stie ca esti topita dupa el"... Zau ma! Pai si atunci de ce ii port numele?! Cred sincer ca aceste reguli de emancipare bulverseaza o femeie, agaseaza un barbat si distrug armonia unei relatii de dragoste...).

O doamna trebuie DOAR sa iubeasca si sa se lase iubita de domnul ei... Si o sa fie bine! Promit!

Cu mare, mare incredere in domnii vostri si in doamnele care le sunteti,

Iulia Herbil (aceeasi cu Iulia Sirbu...)

Dating Humor:
How To Be The Perfect Girlfriend