In lumea mea, oamenii nu au fost dintotdeauna bogati, visele nu au fost usor de implinit, nici iubirile nu au fost de fiecare data impartasite... In lumea mea, copiii au invatat sa creasca din mici mari, nu invers; talpile au fost mai intai de toate desculte - drept pentru care si astazi recunosc mangaierea pamantului; palmele au stiut sa tina, cu aceeasi bucurie, stiloul - in vreme de scoala, si coada lustruita a sapei, in vremea vacantelor de vara; parul a fost mai intai taiat baieteste, de mainile iscusite in toate ale mamei, abia apoi lasat sa creasca in unduiri domnisoresti; hainele au fost mai intai baietesti, ramase mici fratelui cu multi ani mai mare si tocmai de aceea ravnite si pandite indelung... In lumea mea, scolarii erau uitati la tara in vacante si urecheati pentru fiecare nota mai mica de 10, baietii jucau "tzurca" si "pitulusu" impreuna cu fetele, adolescentii se indragosteau pe malul baltii, fara sa stie ce miros are marea, si prindeau din zbor primul sarut ca pe o rasplata dupa ce salvasera pielea delicata a vreunei domnite de la festinul lipitoricesc ... In lumea mea, fetele oamenilor de la tara nu au stiut nicioadata ca sunt sarace si nici nu s-au rusinat de asta, ba chiar au devenit oameni mari, respectabili, cu titluri si diplome luate pe munca bruta, facuta cu dragostea si pasiunea omului deschis la suflet si la minte!
In lumea mea, pe vremea mea, mergeau tinerii in discoteci si dansau pana spre dimineata; in lumea mea nu existau baieti cu bani, pentru ca toti luau paine pe cartela, dar existau baieti cuminti, baieti care invatau bine si baieti care erau frumosii scolii! In lumea mea copiii mancau paine inmuiata in apa, apoi intinsa in farfuria cu zahar, ca sa-si ia energie si sa fuga mai repede afara... In lumea mea parintii nu aveau masini, drept pentru care mergeam pe jos si veneam pe jos de la scoala, mancand eugenii... In lumea mea, familiile isi petreceau sambetele cu soare la batut covoare iar duminicile, la iarba verde; fratii mai mari isi luau surorile mai mici de mana si le invatau sa scoata rame pentru pescuit; fetele isi puneau unghii false din petale de margarete iar baietii isi faceau buzdugane din smoala si toti la un loc obisnuiau sa se joace de-a magazinul in care toate produsele se vindeau pe frunze de castan...
In lumea mea, Saptamana Luminata era plina de emotie si de nerabdare pentru noaptea in care ocoleam biserica de trei ori si ne tot suflam in lumanari unii altora - ca atat ne ducea capul, si radeam si ne certau babele, si ne luau de mot si ne spuneau sa ne fie rusine si... acum, in lumea care parca nu mai e a mea... vom sta cuminti, smeriti si pacatosi in strana, zambind ingaduitor si rusinat cuvintelor de lauda ale acelorasi babute uitate de Dumnezeu pe pamant ca sa ne vorbeasca noua, fostelor obraznicaturi, cu "dumneavoastra"...
Gata...cu lumea mea... imi dau lacrimile...Normal... doar e Saptamana Mare...
Unul dintre inteleptii lumii spunea: "Orice ai face in viata aceasta este insignifiant." Cu putin timp in urma, pe holurile Facultatii de Arte, discutam cu o colega problema fericirii... Este unul dintre laitmotivele filozofiei universale si, nu in ultimul rand, principalul scop al fiecarui individ (sau, cel putin, asta ar trebui sa fie...). Am concluzionat atunci ca fericirea vine in cantitati egale, pentru fiecare dintre noi.
Sa explicam putin - nu stiu cati dintre voi au cunoscut oameni foarte bogati, foarte puternici, foarte influenti, foarte frumosi, foarte curtati, foarte, foarte, foarte, de multe ori toate intr-una... Ei, bine, acum nu stiu cati dintre voi ati avut ragazul sa le obsevati fericirea...si sa o comparati cu a unui om obisnuit. E...cam aceeasi!
Culmea, chiar daca plusurile din viata fiecaruia dintre noi ar trebui sa ne faca mai fericiti decat ceilalti, ele, prin rutina, sau, poate, prin lupta la capatul careia le-am gasit fiecare, devin obisnuinte fara niciun fel de adaos special. Aroma realizarilor noastre se pierde odata cu obtinerea lor. Nu degeaba se spune ca drumul este farmecul oricarei destinatii. ................................................................................................... Vine Pastele. M-am plimbat pe ulitele unui sat banatean care seamana foarte mult cu satul bunicilor mei. Mi s-a imprastiat prin nari un miros delicat de fum, semn ca cineva isi face curat prin curte, doar vine cea mai importanta sarbatoare din an! Iarba este si aici la fel de proaspata ca la Cetate si, fara sa vreau, merg pe strada visand la parintii mei, la verisoarele mele, la fratele meu, la friptura de miel cu sos de ceapa verde, pregatita in stil unic de mamaie, la ouale de rata (neindicate pentru sanatate, dar... ce gust bun au fructele interzise, mereu! :D), la malul Dunarii pe care ne strangem stoluri, stoluri, cu gratare, seminte si glume bune, adunati pe pături, unii langa altii, jucand carti, remi, sau fotbal - chinuit :)). Niciodata nu am facut Pastele in alta parte decat la Cetate! Sotul meu trebuie sa ma suporte asa! Pana la urma, recunoaste si el ca ii place foarte mult situatia - "ai mei" seamana foarte mult cu "ai lui". Familia mea intreaga este grozava - am cu ce sa ma dau mare din puctul asta de vedere - chiar daca am evitat, de obicei, sa fac asta (pentru ca oamenii acestia imi sunt atat de dragi incat, de fiecare data cand vorbesc despre ei, am senzatia ca ma laud - probabil chiar o fac, doar am cu cine! :p).
Unchiul meu, Lusu, este unul dintre cei mai simpatici oameni din Cetate. Spre deosebire de fratele lui mai mare, tati, care este de o seriozitate austera, el a fost mereu libertin, un adolescent mare care, intr-un fel sau altul, a scos-o mereu la capat. Este un om deloc complicat - seamana mult cu Nea Marin, interpretat de Amza Pelea: are cele mai bune glume facute pe loc si "face mişto" de orice tragedie, cu riscul de a-i imbolnavi pe ceilalti de inima. A fost, intr-un fel, oaia neagra a familiei, dar, in acelasi timp, gura de aer proaspat pentru noi toti. Nu cunosc, pana acum, om care sa nu il simpatizeze pe Nenea Lusu! Inteleg de ce :)
Prima oara cand a venit Gelu acasa la ai mei...a trecut mai intai pe la Cetate - oricum trecem prin sat in drumul spre Calafat. Unchiu' Lusu auzise de la cineva din Timisoara ca Gelu ar fi cam smecher pentru mine, si abia astepta sa il puna putin la punct... Degeaba incercam eu sa le explic tuturor ca situatia este cu totul alta: nu si nu - ei trebuie sa-l cunoasca, pentru ca eu sunt naiva, eu nu stiu, eu bla bla bla... Aveam niste emotii: "sa te tii acuma, cand ajunge Gelu, astia ma fac de ras..."
Da, de undeeeee! Nenea Lusu a fost extrem de prietenos cu el si cred ca l-a placut de prima data pe "maramuresean" :)) Culmea, detectivul principal, care a avut cele mai multe interogatii, a fost nimeni altul decat mamaie! :)) Pe filozofia: "Ba', fata mea, sa fie baiat bun, sa aiba grija de tine!" - l-a intrebat mamaie de toate si de toti, pana s-a convins ca n-are sanse sa il scoata din sarite. Dupa ce a trecut de interogatoriu, am plecat spre Calafat. La alde mami si tati. Cum am intrat in casa, Nenea Lusu a inceput prezentarile - "Uite, nene (asa ii spune el lu' tati), el e ginerele! Gelu. Baiat bun, sa stii, il studiai eu. Acu', mai studiaza-l si tu!... Da', e baiat bun! Vazui eu cu cine am de-a face, ca tu stii ca eu miros smecherasii de la distanta!"...
Acestea fiind spuse, "baietii" s-au imprietenit atat de bine incat, anul trecut, de Paste, cand a fost timpul sa mergem la hora, chiar daca eu m-am impopotonat cu ce aveam mai bun, Gelu a zis ca el nu isi ia costum, ca : "Uite: tati, frate-tau si nenea Lusu se imbraca in blugi. Ma imbrac si eu ca ei!" Na! Mai spune ceva, daca poti! ......................................................................................
De la ce am inceput? Ah, da... de la fericire... Fericirea este atunci cand te simti iubit, in pielea ta, printre oameni ca tine. Si, cum spuneam, cred ca, orice am face, nu putem fi mai mult sau mai putin fericiti: sentimentul acesta este impartit in doze egale, la fiecare dintre noi, doar ca nu este si distribuit in acelasi timp. Veti spune ca unii dintre noi suntem mai tot timpul cu zambetul pe buze, iar altii, nu. Ei bine, cantitatea unora se risipeste ca un fir de nisip, curgand subtire, intr-o clepsidra, pe cand la altii este spulberata voluptos in furtuni - acestia sunt oamenii care cunosc extazul, apoi agonia (vorba lui Stone). Oricum ai privi-o, FERICIREA este in aceeasi cantitate, doar consumata in impulsuri diferite, la timpuri diferite, de fiecare dintre noi...
In loc de incheiere am sa iterez fraza de la inceput: orice ai face in viata aceasta, este prea putin important. De aceea cred ca majoritatea dintre noi simtim mersul cu talpile goale, prin iarba, ca pe o binefacere, in vreme ce incaltarile cele mai scumpe ne lasa aproape indiferenti...
PS: Fiti mereu voi insiva si incercati sa ii vedeti si pe ceilalti asa cum sunt cu adevarat... pentru ca adevarul fiecaruia dintre noi nu poate fi altfel decat CUCERITOR!
Si cate nu s-au scris! Si cate nu se vor mai scrie despre minunatiile de o clipa ale vietii! Cu ochii impaienjeniti de clipele neadormite ale trecutului, privesc si eu paginile scrise cu lacrimi de fericire si zambesc fetitei ce nu credea in femeia de azi...EU!
Ar putea fi pagina aceasta ca un jurnal de calatorie prin timp, prin viata...Am nevoie de ea asa cum au nevoie cei care, poate, citind-o, vor invata sa creada, sa spere, sa se ridice in varful talpilor pe degetele de la picioare si sa faca salturi delicate pe scena vietii...MERITA SA TRAIESTI MAI PRESUS DE PROPRIA TA VISARE!
M-am nascut la oras, dar mi-a placut sa cresc, in vacante, la tara, cu talpile in tarana si cu genunchii rupti, ravnind la bicicleta bunicului, cu suflet metalic, ajuns pe pamant inaintea mea...Vacantele prea scurte ale verii mi le-am petrecut impreuna cu bunicii si cele doua verisoare, intr-o simplitate pe care numai cei care au calatorit la capete de lumi, in tara satului romanesc, vor intelege sa o pretuiasca...
Satul meu se cheama Cetate, e vizitat cu placere si patos de figuri "ilustre" ale "arstocratiei" mondene: Mircea Dineascu, rapsodul polemic, Andrei Plesu, angeologul, Prigoana senior, sentimentalul razvratit, Nadia Comaneci, pe vremurile tineretilor, sau Gigi Netoiu, aproape de cand lumea si pamantul, din cauza chemarii pamantului... Pe voi, numele acestea va proiecteaza in partea de amintire in care ati depozitat stirile mondene ale saptamanii... Dar, pentru cei care traiesc acolo, la Cetate, sunt doar cateva dintre numele ce s-au ridicat din tarana Cetatii sa guverneze idealurile unei lumi de tara...
Valea dintre sat si ape (Dunarea se arcuieste la Cetate in cele mai ispititoare forme) se cheama, in limbaj autohton, Cacata (SIC!) si este locuita de comnitatea rroma - o zona de poveste, in care saracia materiala este supusa de bogatia valorilor spirituale: copiii au invatat sa traiasca din aproape nimic si sa viseze la tot, se multumesc desenandu-si sandale colorate pe talpi, se imbraca din putinul fratilor mai mari, se reped sa-ti aduca o cana cu apa daca o ceri sau sa-ti impinga masina, daca ai probleme cu urcusul...Parintii lor au fetele brazdate de soarele muncii cu ziua. Curtile lor nu au garduri, pentru ca hotii nu-si pierd vremea cu nimicuri...
Aici am crescut eu, in Fantana Banului, tara stravechilor valori si saracii romanesti, cu volumele de capatai ale scolarului tocilar, citite pana in dimineti pline de roua si de treburi prin gospodarie...Intre "Mara" si "Ion" aveam mereu timp de "curat" cate o tarna de porumb in patul, si, pana seara, legam via si dadeam la gaini iarba rea ca sa pot ajunge "Pe culmile disperarii". Cioran mi se parea, pe atunci, geniu universal! Visam sa ma calugaresc la o varsta frageda si sa dizolv maretia unei vieti libere printr-o simpla, unica si vesnica supunere - cea Divina. M-a trezit din visul acesta tata, cu doua palme batranesti, de bun augur, dupa ce mi-a gasit valiza pregatita pentru fuga la manastiri! Aveam doar 13 ani...sau mai putin...
Cand am ascultat prima oara "Balada pentru Adeline" a fost tot la Fantana Banului, pe o caseta primita in dar de la baiatul primei mele iubiri - trecusem deja de 18 ani. Visam cu ochii deschisi atingerea clapelor prin magii numai de Richard Clayderman stiute, si ma visam in sala unui recital, aplaudand frenetic idolul dragostei mele... Stiam ca e doar o plasmuire, si nu speram sa o transform vreodata in realitate...
Sase ani mai tarziu, intaia-mi iubire apusese demult, dar balada a ramas undeva in sufletul meu, ca o calauza in intunericul vietii, aducandu-mi mereu albul binecuvantat al sperantei. Aveam 23 de ierni in care facusem din fiecare mana de fulgi un bulgar de vis - imi lansasem primul volum de poezii, intrasem reporter la TVR Timisoara si imi vedeam linistita de drum, razand in hohote de glume, dar si de nefericiri. Asa am fost mereu - cu gura pana la urechi si galagioasa ca un pui de cimpanzeu cand sare de pe o liana pe alta. Mi-am luat viata prea in serios, dar nu am lasat pe nimeni sa imi vada amaraciunea. Mi se pare si acum un egoism cumplit seriozitatea afisata si tristetea publica! Eu rad! Si incerc sa rad mereu: poate, poate, am sa-i fac si pe altii sa rada la fel (SIC!). Si rasul asta l-a vazut un coleg mai mare, de la Radio Timisoara, un veteran al intrunirilor publice: un extraordinar speaker si un mare, mare visator: RADU MICU.
El m-a vazut odata pe holurile radio-televiziunii, cand cauta un subiect proaspat si i-am dat un pont, fara sa-l cunosc, fara sa cer recunostinta, si fara sa afisez vre-un soi de superioaritate. A fost recunoscator si l-am incurajat sa preia subiectul, apoi, mi-a multumit direct si in emisiunea radio...placut surprins de veselia si deschiderea noii colege. Trebuie sa stiti ca in jurnalism se poarta lipsa de colaborare, ascunsa in spatele unei aparente "munci in echipa". Atitudinea mea era in contradictoriu cu orice "reguli" nescrise!!!
Iata motivul pentru care Radu Micu m-a chemat in biroul sau, cateva zile mai tarziu, sa imi multumeasca direct pentru mica mea interventie: - Ce faci vineri?, m-a intrebat maestrul. - Inca nu stiu, probabil voi fi pe teren, am raspuns cu sinceritate.
- Cum sa fii pe teren? Tu nu mergi la concertul Richard Clayderman?! m-a interogat el, contrariat. Eu am facut un calcul scurt si am raspuns, cu toata demnitatea de care eram in stare:
- E trei milioane cinci sute biletul, si nu am atata...
- Dar ti-ar placea sa mergi? a continuat Radu, zambind. La auzul unei asemenea intrebari, am inceput sa rad.
- Mananci, calule, ovaz? Cum sa nu imi placa...adica...cui nu i-ar placea?! Dar...nu pot! am hotrat eu, calculandu-mi, in minte, bugetul.
- Iulia, a inceput Radu, o fata vesela si optimista ca tine, nu ar trebui niciodata sa renunte la visele ei. Inainte sa iti spun pentru ce te-am chemat aici, vreau sa imi promiti ca vei crede intotdeauna in tine si in visele tale! Ai inteles?!
Il priveam pe acest monstru sacru al lumii media locale si nu imi venea sa cred ce imi aud urechile!
- Da! am raspuns incurcata...
- Ok...acum...trebuie sa te intreb ceva, foarte important...vreau sa te gandesti bine inainte sa imi raspunzi...Ce ai spune daca vineri ai veni la concertul lui Richard Clayderman, nu in public, ci pe scena, alaturi de mine! Eu prezint spectacolul si am nevoie de o prezentatoare alaturi de mine. Ce zici?
V-am zis ca sunt un om vesel prin definitie, aproape salbatic...Dar salbaticia mea nu a iesit niciodata la iveala mai tare ca atunci: eram toata un tipat, un ras, o bucurie! Si nu stiam ce sa fac mai intai: sa o sun pe mama, sa alerg la prietenele mele, sa imi cumpar o sticla de sampanie sau sa rog pe cineva sa ma ia la palme...pentru ca sigur VISEZ! Adica, eu credeam ca doar fiica nu stiu cui sau amanta nu stiu carui magnat sau fetele de bani gata au acces la asemenea oferte! Eu eram...Iulia Sirbu, o femeie prea copil pentru varsta ei, o tocilara prea zvapaiata pentru a fi luata in serios, o pustoica mare care nu stia prea multe despre masini, dar stia totul despre biciclete...EU? EUUUU? EEEEEEEEEEUUUUUUUUUU? sa prezint pe aceasi scena cu SIR Clayderman?!
- Da! Daaaa! Daaaaaaaaaaaaaaa! m-am luminat eu spre omul care ma creditase fara sa ceara nimic in schimb!
In saptamana aceea, fiecare clipa a fost un antrenament continuu de stapanire a emotiilor, o ruga neincetata sa nu se intample ceva grav pana la concert, o bucurie neincetata si fara margini!
Cand am urcat pe scena Teatrului National din Timisoara, imbracata in cea mai buna rochie a mea (slava domnului cu nunta fratelui mai mare!), incurajata din spate de cuvintele blande ale colegului Radu Micu "Fruntea sus! Esti printesa in seara asta! Spatele drept! Pasii mici! Bravo! ASA! Perfect!", am trait mai mult decat pentru o viata intreaga! La fiecare iesire in scena, din culise imi tinea pumnii un nou prieten - Rainer Heatwear, impresarul lui Richard Clayderman, un domn distins care a fost uimit ca fata pe care o confundase cu femeia de serviciu, imbracata in blugi si tricou chinezesc, se transformase in prezentatoarea sigura pe ea, cu aere de suverana, care ondula cuvintele cu maiestrie alaturi de mentorul sau, Radu Micu, in fata a sute de priviri ascunse dincolo de lumina reflectoarelor scenei...
"Doamnelor si domnilor...Richard Clayderman!": impreuna cu Radu Micu, omul care mi-a aratat ca pot sa fiu mai mult decat pot visa, mi-am incheiat cel mai frumos discurs al vietii mele de pana atunci...
Si, cand credeam ca nimic nu poate fi mai inaltator decat sa asculti Balada pentru Adeline din culise, la doi pasi de pianistul adolescentei, alaturi de staff-ul pe care ti l-ai facut deja prieten, a venit si dovada contrarie: SE POATE MAI MULT DECAT POTI VISA! Concertul s-a incheiat in avalanse de aplauze, iar domnul acela de la pian, cu ochii senini si zambet frantuzesc s-a apropiat increzator de tanara ce-i rostise numele pe scena si i-a strans mana, cu admiratie si prietenie: "Congratulations! You were wanderful! Thank you!"...
lumea mea, fetele oamenilor de la tara nu au stiut nicioadata ca sunt sarace si nici nu s-au rusinat de asta, ba chiar au devenit oameni mari, respectabili, cu titluri si diplome luate pe munca bruta, facuta cu dragostea si pasiunea omului deschis la suflet si la minte! 
Gata...cu lumea mea... imi dau lacrimile...Normal... doar e Saptamana Mare...
