Dupa cel putin O poveste adevarata

De-afară...

Erau sticluţe roz, pe noptieră,

Şi cutiuţe gri, şi-o pudrieră

Ce-avea capacul personalizat

Cu-n diamant, sub numele-ncrustat.

Colecţii deja vechi, nicicând purtate,

Sorbeau cafeaua timpului, uitate

Pe umeraşe de satin cyclam:

Un basm părea, de-afară, ce trăiam.

Zeci de pantofi, aleşi pentru paradă,

Visau sa-i port, cândva, păşind, pe stradă,

Dar eu mergeam pe patru roţi, grăbită

Să scap de viaţa mea nenorocita!

-         Da! Un palat! Dar fără de poveste!

Regina? O intrusa-ntre neveste,

Căci regele, un pur-sânge târziu,

Uita mereu ce sunt şi pot să fiu.

Prinţul, pupat din ce în ce mai rar,

S-a transformat intr-un broscoi bizar

Ce se-ncrunta mereu, privind la mine.

Şi, din Mândrie-am devenit Ruşine...

Mi-a poruncit să plâng pe-ascuns de lume,

Să râd în hohote când spune glume,

Să uit că pleacă, nopţile, de-acasă,

Şi să-l iubesc forţat, dar bucuroasă.

Târziu si obosit-am abdicat:

Nu mai voiam nici domn, nici împărat,

Nici lacrimi, înroşite-n ochii mei,

Vândute pe-o pereche de cercei,

Şi nici suspine inecate-n vin:

Don Perignon nu-mbată un destin!

Doar omu-şi iscăleşte-aievea soarta.

M-am dus. Şi, după mine-am trântit poarta.

Azi am, pe-un raft, sticluţe goale, roz,

Să-mi amintească de „măreţul” OZ.

Am renunţat la alb şi la corai:

S-ar murdari prea repede-n tramvai;

Port blugi, tricou cu scris, şi teneşi moi:

De-afară, pare-o viaţă de gunoi.

Dar, când mă pun în pat, zâmbesc: eu ştiu

Şi cine sunt, şi cine pot să fiu...