joi, iulie 15, 2010

"Parca l-am privit pe diavol direct in ochi" - Mircea Badea. Depresia - experiente personale.

Multi dintre noi nu am stiut ca putem avea atatea lacrimi! Cumplit! Cred ca durerea este cu atat mai mare cu cat fiecare dintre noi am gustat, macar un pic, din cupele invinetite de otrava ratarii... Indiferent pe ce plan, indiferent din ce timp vine, imbolnavirea sufletului nu tine nici de principii, nici de valori, nici de prieteni sau de oameni care te iubesc, sau de cuceriri, sau de bani sau de...mai stiu eu ce alte materialitati. Imaterialitatea, insa, are teribilul dar de a fi greu de intuit, aproape imposibil de inteles.
Mi se pare ca, aseara, Mircea Badea a reusit cel mai bine sa exprime sentimentul global pe care l-am experimentat cu totii ieri dimineata: "...Era ca si cum l-as fi privit pe diavol direct in ochi!...". Dincolo de inefabilul experientelor care au inceput ieri pentru multi dintre noi si care par sa refuze atenuarea in timp, comparatia de la IGP mi se pare cea mai apropiata de realitate. 
Probabil ca acest sentiment de privire directa in ochii diavolului vine tocmai din ... amenintarea pe care am simtit-o, o imensa parte dintre noi, pe care am infruntat-o...sau nu...dar careia, intr-un mod personal, paradoxal, i-am supravietuit. 
Poate ca Madalina Manole tocmai acest lucru a gasit ca trebuie eludat - suptavietuirea. "Eu nu vreau sa supravietuiesc, eu vreau sa traiesc... Si, daca nu se poate sa traiesc...eu refuz sa supravietuiesc!". 
Ma veti ierta, sper, dar imi este imposibil sa nu iau aceasta intamplare si in nume personal - singura stiu, dar poate ca nici eu nu mai stiu, de cate ori am strigat, am murmurat sau am soptit, PRINTRE LACRIMI, ca sunt fericita - tocmai pentru ca simteam INVERS! Da! Simteam exact invers, insa trebuia sa nu insel asteptarile celui sau celor de langa mine - si deznadajduiam vazand CUM MA CRED! Cum ma asculta si ma cred! Si nu vad dincolo de cuvintele mele! Si nici macar nu se intreaba daca ceea ce cred ei ca este fericirea inseamna si pentru mine fericirea! Si zambeam...delicat, cu nuante de sinceritate bine disimulata, si ma lasam luata de val in ciuda faptului ca strangeam din dinti, haituita de epifaniile nefericirii. 

Ma gandeam ca...daca ma prefac bine, poate voi incepe si eu sa cred...si, mai mult, ca prin fericirea pe care le-o daruiesc celorlalti, nedezamagindu-i cu nefericirea mea, am sa pot fi macar...linistita, daca nu fericita.
Sper ca e comprehensibil acest text, pentru ca, daca nu este, altfel nu stiu sa il scriu/descriu... 

Nevoia de a fi fericiti pentru ceilalti, pentru ca trebuie, pentru ca altii lupta pentru noi, pentru ca altii cred in noi intr-o masura atat de mare incat NU AVEM VOIE SA FIM NEFERICITI. 
Si tocmai asta devine insuportabil! Faptul ca toti te iubesc, faptul ca toti cred in tine, ca toti iti vor binele, ca nu ai voie sa clachezi pentru ca unii, mai putin buni, isi demonstreaza diligenta in fiecare clipa... 

 In urma cu cinci ani, insami, am gasit de cuviinta sa recurg la un gest ...demonstrativ, mai degraba - imi este mie greu sa cred ca gestul a fost altfel decat demonstrativ...totusi... Nu intru in detalii - cert este ca, dupa ce am redevenit lucida...dupa ce a trecut un timp de...saptamani, luni...mi-am dat seama, intr-un moment de sinceritate dureroasa cu mine, ca nu imi pot lua gandul de acolo - simteam atat de tare nevoia sa ...parca sa scap de tot...parca...eram ca un leu in cusca: nu imi gaseam niciun fel de iesire -  simteam ca, daca raman trebuie fie sa ii dezamagesc pe cei dragi mie, fie sa fiu eu dezamagita. Era atat de apasatoare toata realitatea aceasta, toata constientizarea aceasta a neputintei de a merge mai departe cu un scop clar, incat devenea o situatie disperata pentru mine. Nu am spus niumanui nimic, nici atunci, nici mai tarziu...pentru ca nu voiam sa ii dezamagesc... Au stiut doar atunci, in momentul de ...climax, dupa care am spus - "stati linistiti, sunt bine. Abia acum sunt bine. A fost un moment de ratacire...atat." - de fapt eram din ce in ce mai rau si planuiam ...sa nu mai fiu deloc. 

Toti cei din jur credeau ca sunt atat de fericita! Optimista! Rad tot timpul! Le dau lor curaj si motive de zambet! NU ERAM DELOC ASA! Cand ramaneam singura urlam in perne de o durere pe care nu puteam sa mi-o explic... Cautam sa fug undeva...nu stiam unde. Am incercat sa plec departe, cat mai departe...dar, din cauza ca problema nu este una exterioara...ea venea cu mine peste tot. Si...cum o simteam, o refuzam, o ascundeam, o ... Oriunde as fi plecat, orice succes as fi repurtat, in capul meu era doar cand si in ce fel sa imi organizez evadarea... REPET: nu ma ignora nimeni dintre cei dragi, nu eram dezamagita de ceva anume...dimpotriva - viata mea sociala mergea din ce in ce mai bine...sentimentala era excelenta - dpdv al altor oameni - eram curtata de baieti excelenti, dar... eu nu eram acolo. Nu puteam nici sa ii doresc..nici sa nu ii doresc.. ABSENTA TOTALA. Si durere. Multa, multa durere! Trairea aceasta este una inefabila - nu exista ratiuni, nu exista ... nimic ce ar putea sa justifice nici starile, nici...nimic...
Dand timpul inapoi, realizez ca starea generala venea de foarte departe...din gimnaziu...din clasele primare...de la gradintita...In ciuda faptului ca am avut jucarii, carti, parinti iubitori, frate ocrotitor, tot ce imi trebuia si peste... AM fost un copil extraordinar de trist! Parintii erau ingrijorati mereu de nefericirea mea tocmai pentru ca nu ii gaseau explicatii. 

Multa vreme am crezut, am dat vina, de fapt, pe alegrea proasta a primei mele iubiri. Ma minteam. Cautam vinovati. Sa spunem ca nu am avut o relatie hiper-armonioasa...dar, un om cu un background psihologic puternic se desprinde imediat. Eu am avut un background psihologic sensibil. Granita dintre realitate si vis era una extrem fina. Si ma suparam pe realitate ca nu este ca in visul meu.
Un fost prieten mi-a spus odata ca ii pare rau ca nu m-a putut face fericita, dar eram prea pretentioasa cu fericirea mea... De fapt...fericirea mea nu a existat... A existat doar fericirea celorlalti. Atat. 
In fiecare noapte de revelion dorinta mea era aceeasi - sa ii pot face pe cei din jurul meu fericiti! Oamenii isi doresc fericirea pentru ei. Eu...nu ca nu mi-o doream, dar ma obisnuisem cu ideea ca nu poate veni. 

M-am speriat atat de tare de ceea ce incepeam sa imi planific, incat am mers la primul cabinet medical. Si am inceput sa plang. Doctorita de acolo...nici nu mai stiu cum o cheama,  cred ca n-am stiut niciodata cum o cheama, s-a ridicat instantaneu de pe scaun si m-a luat in brate.  Imi spunea: "Shhh! Shhhh! E normal, toti oamenii mai simt asa. Foarte bine ca ai venit. Linisteste-te! Nu o sa te intreb nimic pentru ca stiu ca nu ai ce sa imi spui. Uita-te la mine! Stiu!" - ma simteam atat de bine ca stie...si atat de rau ca am ajuns la ea. Plangeam in hohote si m-a lasat sa plang. A zis ca e bine. Sa plang. 
Cateva ore mai tarziu eram pe scaunul psihiatrului. Apoi ieseam din cabinet cu o reteta in mana. Dupa aceea eram in farmacie... Seara luam primul xanax - nici nu stiam prea bine ce este. Si m-am pus in genunchi si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute sa nu iau toata cutia...
Tratamentul acesta a durat cam un an - eram intr-o stare toatala de ... indiferenta. Iar, daca mai ieseam cumva din ea, era spre tristete, si...de cate ori se intampla sa imi vina sa plang iara din senin...ma lua somnul. Cum imi venea sa plang, cum ma lua somnul. Instantaneu. Cred ca asta era - nu ma mai interesa nici "evadarea". Nimic. Faceam ceea ce trebuia sa fac. Eram ca un robotel. Nu simteam nimic. Absolut nimic. 
Culmea, dar aceasta stare de slabiciune - asa ma simteam...slabita...m-a salvat de mine insami. Poate unii dintre oameni considera ca este rusinos sa vorbesc asa despre mine. Dar, la cati prieteni buni am exact in aceeasi situatie, mi se pare aproape o normalitate. Din pacate nu toti au lasitatea sau curajul sa isi trateze sufletul...si nu toti se sperie la gandul mortii...si nu toti se tem ca poate, nu exista nici Iad, nici Paradis, si ca dincolo nu mai este nimic. Si nu toti se simt datori sa traiasca pentru ceilalti sau doar pentru ca ceilalti traiesc.  

4 comentarii:

Mihaela spunea...

Draga mea, te citesc de ceva vreme si imi esti foarte draga...Apreciez sinceritatea cu care redai fragmente din viata ta...si nu cred ca a vorbi depre trecutul nostru in fata altora ar trebui sa constituie o rusine...Cei care pun etichete oamenilor, oricum o fac...

iuliasirbu spunea...

Mihaela, multumesc mult! Mult de tot!

aniujual spunea...

"insa-mi" = "insami"
Acum 5 ani, hmmm ...

Iulia Sirbu spunea...

Multumesc pentru atentionare!

Trimiteți un comentariu

Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!