joi, octombrie 29, 2009

Incidenţe predestinate: Iulia si Adrian








Nu sunt sigura ca mai stiu sa scriu...Doar versuri am brazdat in ultima vreme, si alea putine. Nu stiu cine, de ce, cum, cat se opreste sa citeasca ce pun aici, dar, daca se odihneste cineva pe randurile acestea, vreau sa vada ce sunt...si, poate, ce o sa ramana dupa fiecare dintre noi...adica...doar suflet...
Te-ai prins: azi am o zi sensibila...fooooaaaarte sensibila. Din aia pana la... lacrimi. Iubesc, da, si MI-E FRICA! Mi-e cumplit de teama sa... nu se termine!
Ai observat cum, de fiecare data cand vorbim despre noi insine avem senzatia ca toata lumea simte ca noi? Ei bine...sunt sigura ca nu simtim cu totii la fel. Eu nu am de unde sa stiu daca toata lumea fuge, daca toata lumea se sperie de iubire... Eu ma sperii! Pentru ca mi-e frica sa nu o pierd. Ma tem ca e cumplit sa pierzi iubiri adevarate! Si, din pacate (probabil) pentru mine in viata asta, nu mi-am dat voie sa iubesc prea des. Tind sa cred ca prima mea iubirea adevarata este aceasta...Dar poate fi si senzatia ultimei iubiri, care este intotdeauna cea mai mare... Stiu doar ca mai deschisa de atat nu am fost niciodata. Si mai vulnerabila.... Si mai
nepasatoare fata de lume, fata de tot...
Pana la sotul meu visam foarte departe..EEEEi...vedeam numai cariera, munca, invatat, munca, munca, munca... Nici nu imi trecea prin cap ca ar putea exista vreo situatie in viata asta in care sa imi doresc ...NIMIC MAI MULT.
Asa e Iubirea: Iti tine de foame de glorie si de sete de afirmare!
Ce bine! Si ce rau! E rau pentru ca ...daca ramai fara ea...e ca si cum ai ramane dezbracat...in vazul lumii...la pranz, cand toti oamenii sunt in pauza de masa... Uite: de asta imi e frica...
Stiu ca e sotul meu, ca ma iubeste si el...pentru ca prea multe prostii am facut impreuna, pentru ca prea mult am gafat...tot impreuna...pentru ca prea ne-am urat unul pe altul ...la un moment dat...acum se pare ca ne iubim in compensatie:)) Dumnezeu, vazand cum ii sfidam puterea prin pacatele trecuturilor noastre, a zis: ia sa va combin eu pe voi, Pacostelor, sa va spalati pe cap unul cu celalalt! Si-a ras in barba, fiind convins ca ne va da o lectie. Si ne-a dat. Na! Ca ne iubim. Si murim de frica...sa nu ni se intample si noua, cu noi, ce li s-a intamplat altora ....tot cu noi, dar separat...de noi.
Ne incalzeste cumva ideea, ca, orice ni s-ar intampla, o meritam...
Insa, inainte de asta, meritam si ceea ce ni se intampla acum: prosteala de fiecare zi in care ne pierdem amandoi - sunt copilarii pe care nici fata de mine nu mi le-am permis, dar mi le permit cand sunt cu barbatul caruia sunt mandra sa ii port numele... Iubirea asta merita sa fie povestita intregii lumi...pentru ca prea nu are nimic in comun cu iubirea...in afara de ...doar iubire. Cum sa explic asta....
Nu stiu...adica stiu, dar nu am varsta potrivita ... poate peste 40 de ani, cand mi se va confirma aceasta poveste, am sa va spun si voua cum se scrie...pana atunci...lasati iubirile sa vina la voi...si...priviti bine in jur cu ochii sufletului: s-ar putea sa stea
right next to you, vorba englezului :)
Dar pana peste 40 de ani va pot spune doar atat: eu, ca femeie, nu intruneam niciuna dintre conditiile unei femei care sa poata fi aleasa lui Gelu. Iar Gelu, pffffffff!, nici prin gand sa fie o optiune pentru mine. Cat despre intrunirea conditiei "omul potrivit la locul potrivit"...pai omul potrivit, CLAR, nu eram niciunul. Timpul potrivit?! IN NICIUN CAZ! Atunci ce?! -vine intrebarea fireasca :)) Ce? CE? CEEEE? Daca zic Destinul, Dumnezeu, Karma...o sa radeti? Si totusi, am sa zic asta. Si am sa zic asta pentru ca stiu asta. Alta explicatie nu am. Simplu.
AM sa va dau doar un exemplu -zi de octombrie senina... ajungem sa mancam amandoi, afara era mai frig decat ma asteptasem cand am plecat de acasa (DE CE era mai frig, cand toate zilele fusesera calduroase inainte?!), mi-a pus pe umeri geaca lui de piele (in care aratam destul de "cool", recunosc), si am inceput sa radem de cat de "bine" imi vine "noua haina"...ne asezam la masa...vine o domnisoara sa ne ia comanda si zice:
Vai, cat sunteti de frumosi! Sunteti un cuplu perfect! (noi nu eram nici pe departe un cuplu. Cu atat mai putin perfect). Sa nu se simta fata prost ca a gafat, am zis "multumim" intr-un glas - si ne-a pufnit rasul ("stiam" amandoi ca aveam alte planuri pentru viata noastra, atat eu cat si domnul Herbil :P). Dar fata a continuat: Nu radeti - sunteti minunati - voi nu va puteti vedea, normal, dar din afara se vede foarte bine. Uite, pun pariu ca va intelegeti perfect si in dormitor... - Acesta trebuia sa fie un moment in care toti oamenii zdraveni la cap ar fi izbucnit in ras...sa nu se mai opreasca... dar noi am raspuns foarte, foarte serios: Chiar se vede?! Wow! Asta chiar ca n-am stiut ca se poate vedea! - Iar fata a plecat multumita de intuiatia ei, lasandu-ne pe noi intr-o negura totala. Momentul acelei neguri cred ca a fost unul dintre cele mai lungi momente din viata mea. Chiar daca eram "sigura" ca nu am cum sa ma indragostesc... N-avea cum! Nu. Nu. Fiti seriosi! Neaaaah!
Si...ne-am vazut de pranzul nostru...dealtfel delicios...fiecare gandindu-ne si sperand ca celalalt sa nu o fi luat in serios pe ospatarita... fiecare ... gandindu-ne insa...ca n-are cum... :))) Neah...Ntzzzz...:)))
Cred ca am povestit asta de cate ori am avut ocazia...dar nu inceteaza sa ma uimeasca de fiecare data cand imi amintesc... Cui nu i s-a intamplat...n-are de unde sa stie... De ce eram noi atat de convinsi ca n-avem nimic, dar nimic...absolut nimic unul cu celalalt?! Pentru ca amandoi...fiecare dintre noi...aveam...cum am spus...alte planuri...alte amintiri...deloc comune...si toate adunate veneau sa confirme ca...Neaaaah! N-are cum!:)))
Iar aceasta scuturare de cap a neincredere, a "lasa ca stiu eu mai bine"...este una dintre cele mai frumoase amintiri ale noastre...care, bineinteles, a fost urmata de alte si alte momente cu aceeasi neasteptata semiotica providentiala.
Acum intelegeti de ce nu mai am chef de nimic? Nici de invatat, nici de televiziune, nici de diplome, nici de organizatii si fundatii, nici de spectacole, nici de ...nimic mai mult? Pentru ca, in naivitatea mea de muritor, care vrea sa uite regula ca ...totul are un sfarsit..., ma stapaneste placuta, calda...binecuvantata senzatie ca...AM TOTUL...

Multumesc...ca mi-ati citit aceasta intima amprenta de suflet!
Cu dragoste,
Iulia Herbil



2 comentarii:

Daniela spunea...

Superba povestea voastra de dragoste.Multa fericire si sarbatori fericite. E un sentiment divin..sa te simti iubit..si sa iubesti. Dar iubirea profunda e ca o floare rara..!
Numai bine.

Iulia Sirbu Herbil spunea...

Saru'mana! In primul rand pentru ca imi amintesti ca e o floare rara... cateodata mai uit... cateodata iau gratuit gesturi la care, cu ceva timp in urma nici nu indrazneam sa visez... Dar mi-ai adus aminte cat suntem de norocosi:)
Multumesc pentru frumoasa incurajare!

BTW, scrii minunat!

Trimiteți un comentariu

Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!