marți, aprilie 07, 2009

Barcelona. Sagrada Familia. Gaudi



"Pretuind ce ai pierdut iti apropii amintirea de suflet"... Iata cata dreptate avea Shakespeare intr-o vreme in care oamenii priveau realitati mizere, sarace, aproape urat mirositoare...si te-ai fi gandit ca nu aveau ce sa isi aminteasca frumos...
Amintirea mea de azi este o pierdere vie, curata, plina de culoarea noptilor cu bulevarde tesute in mii de siluete studentesti, cu murmurul declaratiilor de dragoste in 7, 9 sau 209 limbi, din toate colturile unui pamant pe care ne grabim sa il declaram pustiu inainte de a-l cunoaste... cu suflet albastru de Mediterana atat de libera i
ncat pestii cei mai fricosi se incumeta sa prinda in boturi mute firmituri de pranz luat in graba, palmieri gigantici si sculpturi ca un munte de arta incrustat cu imaginatia unui singur om: Gaudi... Daca nu am scris este pentru ca sunt inca mesmerizata de tot ceea ce mi-a strapuns sufletul pana la seva placerii, unde insasi divinitatea a asezat fericirea calatorului indragostit. E greu sa scriu despre ceva ce imi este inca atat de drag, a carui lumina imi arde retina si ma orbeste astfel incat imaginatia de scriitor amuteste in fata realitatii traite. Mai mult decat Roma, cu tot cu Fontana ei di Trevi in care mi-am aruncat gandurile intr-un banut romanesc, tradand astfel traditia monedelor mari; mai mult ca Firenze cu poarta ei de aur unde se inchina turisti pe care bogatiile lumii inca ii orbesc mai mult decat salbaticiile ei pline de pasiuni violete, cu tot cu podurile sale voit romantice dar fortate sa devina fortarete ale giuvaergiiilor profitori de sentimente curate care obliga tinerii la logodne grabite, regretabile mai tarziu; mai mult decat Milano insusi cu intreaga lui cupola stralucinda in adulmecarea calda a mustatilor solare, cu tot cu Domul lui in fata caruia am uitat sa ingenunchez, urland ca nu am intalnit ceva mai frumos, mai maret...
Dar iata-ma, amutind, in orasul Sacrei Familii (Sagrada Familia), ridicandu-mi ochii spre Dumnezei din piatra care asteapta secolele sa le dea verdictul insufletirii... Sagrada, cu macaralele ai obosite ce asteapta mereu alte si alte fonduri, cu picaturile de creneluri in forme princiare de toporasi pri
mavaratici, cu lumina ei de noapte, intunericul racoros de zi si, peste toate acestea, cu pildele sale biblice ridicate din carti sa invie prin marmura peretilor ca stropi gigantici cu forme umane... Am certitudinea ca, aici, chiar si atunci cand corurile tac iar credinciosii au adormit demult in casele lor, lasandu-i pe bietii preoti sa redevina muritori de rand... in pijamale, char si cand lumanarile altarelor s-au stins, ducandu-si lumina pe lumea cealalta, Sagrada Familia bate toate recordurile audientei divine...
pentru ca miliarde de ingeri au impietrit privind la Templul lui Dumnezeu...Printre acestia, cand vom trece pragul lumilor, il vom gasi, probabil, pe insusi Gaudi, mesmerizat de propria-i lucrare...
Ca el, ma gandesc uneori, in clipele de mistuitoare fericire, ca trebuie sa stea si Dumnezeu in fata lumii zamislite in cele sase zile, in fata celor care au invatat sa creeze alte lumi, aproape la fel...

Va urma...





0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!