Avem niste prieteni de familie... senzationala ea, cu sprancenele arcuite peste priviri de vulpiţă jucăuşă, încăpăţânată în decizia ei de a nu face copii până după treizeci de ani, ceea ce poate fi de înţeles, având în vedere faptul că respectivul cuplu zici ca lucreaza în aviaţie - aşa zboară în douăzeci de vacanţe pe an, ocupţi cu geografia lumii si a sufletului.
Nu de mult, proaspăt căsătorită şi înspăimântată de faptul că semnătura nu a reglementat şi insurmontabilele crize de cuplu, închipuite sau nu, mă erijez în sfătoşenii cu buna şi vechea mea prietenă, mizând
pe înţelepciunea ei în ale vieţii şi relaţiilor amoroase... În intimitatea discuţiei noastre, sfatul ei a fost pe cât de simplu rostit, pe atât de dificil de ingerat pentru auditoriu (adică pentru mine):"Pune-l la punct! Cum il cresti asa il ai. Pai, daca mi-ar face mie asa... nici nu stiu ce as fi in stare sa fac..." - imi flutura ea cuvintele prin faţă, cocoţată pe fotoliul meu preferat, cedat musafirei in speranţa unei bune revederi... Hmmmm! Sa-l pun la punct...adică...?! ... Mai intâi să vă explic: era vorba despre imposibilitatea noastra de a avea un concediu decent imediat dupa casatorie, o lună de miere, ceva... "al meu" fiind ocupat cu niste ridicări de palate prin Timisoara, iar eu, de prea mult bine probabil, ofticându-mă foarte pentru presupusa lui neglijenţă conjugală... Deci, ce mai "incoa si -ncolo - voiam si eu plimbata, dom-le!". Cu asta păcătuise Gelu: cu amânarea lunii de miere, iar eu, fuga, fuga, să cer sfatul sfătoaselor!
Evideeeent, frumoasa mea prietenă m-a reasigurat ca al ei NU AR ÎNDRĂZNI să nu o ducă, să nu o facă, să nu o dreagă, drept pentru care, după plecarea ei, suferinţa mea a devenit îngrijorătoooor de apăsătoare...
Trecură zile, săptămâni, luni, trecu şi anul şi iacătă-ne, reuniţi după o îndelungă absenţă, vreme în care noi ne-am facut luna de miere prin ţărişoara asta, la ceas de sărbători de iarnă, iar ei si-au refăcut lunile de miere prin vreo eişpe state de dincolo de ocean, cu nume care mai de care mai apetisante, de salivam doar ascultându-le poveştile, şi, în acelaşi timp privind duios spre Geluţu, cu pisiceasca ocheadă ce spune, pe tăcutelea: "Vreau si eeeeeu, miaaaau, miaaaaau!"
Povestesc ai nostri ce povestesc, timp in care cosul de gunoi se umplea cu dopuri de plută învineţită la un capăt, semn că vinul fusese bine ales, până când începe să se facă târziu pe ceas şi devreme la chef: iată, începeau şi discuţiile interesante!
Iubita mea prietenă încercă abordarea unei strategii de menţinere a soţului său pe linia de plutire a alcoolului, spunând un suav "Mulţumesc! De ajuns pentru azi!" , în locul perfectului ei soţ, când Gelu înclinase din nou licoarea spre cupa domnului. Perfectul ei soţ, însă, nu era de aceeaşi părere, şi nici nu s-a fofilat prea mult de asta. Mergând pe idealul "Eu si Gelu hotărâm când e suficient, nu tu! Ia vezi că schimbăm foaia imediat!...", soţul perfect, care nu ar îndrăzni muuulte lucruri, a îndrăznit să îşi mai toarne un pahar, şi încă unul, şi chiar încă unul după... Ea, poticnindu-se în propriile sfaturi, a incercat probabil să demonstreze că minciuna ei cu îndrăzneala era de fapt un mare adevăr, drept pentru care a pus piciorul în prag, spunând răspicat, ca o şefă de soţ perfect, care nu îndrăzneşte, care face, drege, şi ...e perfect (iterăm acest apanaj al domnului, nu pentru că altminteri n-ar fi perfect, dar...): "Gata, nesimţitule! Mergem acasa!"........
Din acest punct, în ciuda faptului că tăceam eu, tăcea Gelu şi pereţii toţi tăceau, la noi în casa a fost mare gălăgie... Soţul perfect (imi vine sa rand...de fapt, chiar rad când scriu...foarte tare întâmplarea asta!) şi-a strigat soţia cu apelative perfect valabile în lumea animală, nu şi în cea umană... Mai mult, soţia a ripostat cu argumente logice din lumea celor duşi, ca de exemplu ...morţii... direcţi sau indirecţi ai mamei lui. El a primit pomana cu un "Proasta dracu"! " în loc de "bogdaproste", ea a izbucnit în lacrimi de durere femeiască si i-a spus că (si acum e tare de tot faza!!!) dacă mai INDRĂZNEŞTE să o facă o dată proastă, atât îi spune...
Cum ce îi spune?! Nu ştiu... Daar, cert este că el nu a mai îndrăznit să o facă proastă, doar a drăcuit-o şi a înjurat-o tot holul, până când s-au încălţat şi au trântit uşa în urma lor, ca la mama lui acasa (că tot o pomeniseră atâta...)...şi s-or mai înjura şi astăzi, vorba poveştilor nemuritoare... dacă nu s-or fi împăcat (decapitat) între timp...
Iar eu încălecai pe-o şa, si îmi fac mea culpa faţă de prietena mea, dacă va citi colea...
Dar, la veninul pe care îl poate dărui, sincer, nu regret nicio clipă că am scris despre duplicitatea vieţii sale, si am certitudinea că, având în vedere intimitatea fenomenului respectiv, nu o va recunoaste nimeni în aceasta poveste (in cazul în care fenomenul nu este unul repetitiv la care au mai asistat si alti "norocoşi" ca mine şi ca Gelu). Nimeni ... in afara de ei ... si de noi...
Până data viitoare când, cine stie ce vă mai povestesc, vă doresc să fiţi şi cuminţi, dar şi cu minte! Iar, d
acă aveţi nevoie vreodată de un sfat...intraţi pe google: e mai sigur! :))
