Parintelui, Adrianului
Am invatat ce este poezia
prin graiul tau tacut, aproape gand:
Ajunge sa ne-nfranga erezia,
"Totusi, iubirea", asteptand la rand.
Tu n-ai sa mori, chiar daca vine ceasul
Sa treci cu-n pas mai dincolo de noi:
La coapta-ti rima ne-om face popasul:
Culege-o-vom din pomi cu fructe moi!
De nu ne-am intalnit aici, Minune,
e pentru ca stiusem de pe-atunci
Ca nemurirea are sa ne-adune.
Esti ruga noastra de parinti, de prunci!
Te-au plans ochi mari de cand erai in viata:
de cand te-ai scris si te-ai lasat citit:
Ai fost tot foc si ne-ai topit de gheta,
Dar apa te facu sa arzi mocnit...
Iti cerem astazi, noi, putini, iertare,
Caci n-am stiut sa te pastram arzand
In valvataia ce fusesei: mare!
Arzi, Adriane, iarasi! Pe curand!
Cu sentimentul nimicniciei,
Iulia Sirbu Herbil
