Azi m-am intors acasa pe jos - o distanta considerabila, dar un timp/vreme remarcabil/a. Am privit si am vazut - drumul acesta seamana, in efort, cu drumul catre clasa I, pe la sase ani. Cel de-al doilea este mult mai scurt acum, si mult mai simplu. Cel de acum...
Timpul, categoric, isi pierde consistenta pe masura ce inaintam in viata si ... in pasi. Dar spatiul? Ma intrebam daca spatiul moare si el, impreuna cu timpul. Sau ramane la fel... sau creste... In mod normal, ar trebui sa moara, sa se micsoreze. Dar, daca ne gandim la imbatranire, Einstein spunea ca ne pastram tineretea cu cat calatorim mai repede in spatiu. Inversul inseamna ca imbatranim cu cat calatorim mai incet sau, reciproca ar fi - cu cat imbatranim, cu atat spatiul si timpul se largesc.
Or, timpul se micsoreaza. Cum ramane cu spatiul? Astazi mi s-a parut ca spatiul se micsoreaza si el. Dar nu sunt sigura. Bunaoara, daca spatiul se micsoreaza, un batran ar trebui sa calatoreasca mai usor pe distante lungi. Din punct de vedere fizic, acest lucru este cu neputinta.
Dar din perspectiva perceptiva? Si, poate, perspectiva perceptiva este unica realitate a vietii umane...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!