Am descoperit cuvintele lui Dale Carnegie care spune ca prostii se grabesc intotdeauna sa critice, sa arate cu degetul, sa impiedice, sa diminueze merite. Incepusem sa cred ca devin frustrata, incepusem sa ma frustrez. Duc lupte interminabile cu mine insami, incercand sa ma autoconving ca oamenii care critica din pozitia unui sfant de pe norisori cu parfum de tamaie nu sunt diavoli. Dar, de fiecare data, viata ma ia la palme cu realitatea mizerabila, aratandu-mi trecuturi care ma fac sa rad.
Nu am pretentia la moralitate, dar am pretentia ca alteritatile sa isi vada de propriile interese, de propriile rani, de propriile mizerii, si sa le mai lase in pace pe ale mele. Nu din alte motive, dar, pe mine nu ma inhiba mizeria. Dimpotriva, imi creaza o stare de eliberare, de sanatate mintala, de sinceritate. Nu am pretentia ca oamenii de care ma inconjor sa fie morali, am pretentia doar sa fie oameni.
Daca mi-ar sta in putere, m-as feri mai degraba de moralisti, amintindu-mi fabula cu nume epic - LUPUL MORALIST. Fiecare face in intimitatea lui ce-l taie capul, ce i se permite, ce ... poate. Asta tine prea putin de talente sau de corectitudine sociala. Prefer sa ma delectez cu melodiile unei iubitoare de orgii, adorand omul din ea, decat sa ascult barfele interminabile, despre altii si despre mine, ale unei sfinte cu intentii nesincere, cu mijloace mizerabile spre scopuri nesigure, cu statut incert in lumea ei de draci cu veleitati de arhangheli. Nici macare nu ma obosesc sa ii spun unui astfel de personaj ca stiu si CA, si CAND, si CUM a fost alungat din Paradis...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!