Am invatat sa spun: nu imi permit. Mi se pare o sintagma de bun-gust, atata vreme cat, in jurul meu, sunt atatia oameni pe care nevoile i-au pastrat proaspeti, normali.
Nu cu mult timp in urma, imi placea sa scot prietenii in oras, sa fac cinste, mereu Eu, sa dau si niciodata sa primesc. Mai aveam un obicei - acela de a nu raspunde la telefon ca sa nu ii consum omului... Inchideam si sunam eu inapoi. Asa mi se parea normal, frumos.
Pe vremea aceea, locuinta mea, de om singur, era rezervata celor mai buni prieteni in momentele lor de nevoi, atunci cand caminele studentesti erau inca inchise, iar noi nu stiam cum se sta prin chirii, ne inghesuiam toti intr-o garsoniera care nu era niciodata zgarcita cu prietenii.
Apoi, la un moment dat... am avut eu nevoie. Am avut nevoie de o casa, de o camera, de un pat, de stabilitate, de un ceai cald, de o mana intinsa, de o vorba buna, de cateva clipe de rabdare si intelegere, de prietenii mei.
Acolo s-a terminat totul. Oamenii pe care ii invatasem ca, de la mine, doar se primeste, nu au stiut sa inverseze rolurile, nu au inteles ca eu nu pot si ca am nevoie sa poata ei, macar putin, pentru mine. Mai mult, au continuat sa ceara si s-au suparat ca nu au primit. Au uitat sa spuna multumesc pentru ce primisera inainte. Si au gasit, probabil, alti prieteni care sa le poata da...
Cand viata ne rezerva nenorocirea incapacitatii, sa nu ne speriem, sa nu ne intristam - este un moment bun, de asanare a prieteniilor proaste, este o perioada a reinnoirilor si a adaptarilor, este timpul sa ne apropiem de Dumnezeu in masura in care ne vom fi indepartat definitiv de cativa oameni, candva prieteni buni, exclusiv pe cheltuiala noastra.
Asadar, va felicit pe toti pentru necazurile voastre. Pentru ca, prin ele, cunoasteti oameni noi si prieteni adevarati!
2 comentarii:
Cat de adevarat! >:D<
Multumesc, prietena draga! :*
Trimiteți un comentariu
Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!