joi, octombrie 06, 2011

O secunda care te-ajuta sa mori


 Cand iti strangi dintii pe o lacrima, cand inghiti nodurile strigatelor pe care nu ti-e ingaduit sa le lasi in zborul lor spre lumea vie - pentru ca umilinta se plateste greu; cand iti bate inima sub diafragma, ca si cum pantecele tau ar respira prin emotia trecerii spre moarte...
cand te doare, cand viata nu te cruta,
cand, afara, tragi cu dintii de un zambet mandru, chiar daca in gura simti ca saliva, innodata cu plans, se face acru-amaruie, ca si cum o mana eterica ti-ar fi stors o lamaie, dinspre coaja spre buze...
cand iti infigi barbia in aerul de deasupra gatului, drept, cu mandria celui care s-a luptat cu morile de vant fara sa aiba pretentia de a fi inteles vreodata, fara sa creada ca nu va fi iubit...
cand stai drept pe dinafara, dar, pe dinauntru, esti ghemuit ca un fetus de luna a saptea,
cand degetele viseaza sa se poata adaposti in culcusul pumnului, sa isi apere palmele de semnul interzis al mangaierilor,
cand ochii sunt deschisi spre ceva ce nu vor sa vada, ceva ce nu mai pot sa vada, pentru ca, odata cu acea imagine, o alta realitate se trezeste in spatele lor si rastoarna lumi: prezentul se reintoarce spre ceea ce trebuia sa fi trecut, spre ce nu  a trecut, spre ceea ce nu va trece chiar daca toata lumea cheama asta obraznicie, nebunie, ABSURD!
cand simti ...
ca simti...
din nou...
si, intr-o secunda, toate urmele celui de-al doilea razboi mondial se aduna in tine; si, pentru o secunda, tu esti al treilea razboi al lumilor: al lumii care este si al lumii care nu trebuie sa fie...
cand nervii iti refuza  impulsurile, cand iti simti degetul mic, de la mana dreapta, mangaiat de o perluta rece de sudoare;
cand, intre cer si pamant, tie iti vine sa te intinzi pe acel pantec divin al taranii, sa te ia inapoi, dar ramai ca un soldat in fata imnului national,
chiar daca ieri-ul isi infige ghearele in gatul tau
si te strange, scrasnind...
.......................................................................................
........trebuie sa inveti sa iti dai drumul la cuvinte bland, suav si sa zambesti spre realitate:
"Buna! Ce surpriza sa te gasesc aici! Ce mai faci?"
apoi, cu aceeasi mana din care sangele s-a epuizat, sa cuprinzi cu prietenie si caldura mana intinsa spre tine in semn de salut...
si sa iti rogi ochii sa nu mai vada nimic, nici in fata, nici in "spate"!


Iar, daca ti se pare prea greu, aminteste-ti doar atat: cu mana intinsa spre salutul unui vechi prieten (care pentru tine nu a insemnat nimic mai mult), si tie ti s-a intamplat sa cuprinzi o mana rece, din care, la vederea ta, viata a plecat pentru o secunda ... cel putin...

Cu respect pentru stapanitorii de emotii din voi,
Iulia Sirbu Herbil

2 comentarii:

Anca Pestesan spunea...

Nu stiu cum reusesti sa exprimi atat de bine trairile...viata in cuvinte. Dar reusesti si inca foarte bine. Bravo

Iulia Sirbu Herbil spunea...

Ma bucur mult ca poti sa traiesti prin cuvintele mele - pana la urma, acesta este marele motiv al scrisului: ca sensibilitatea cititorului sa isi regaseasca drumul spre suflet. Inseamna ca mi-am indeplinit misiunea!

Trimiteți un comentariu

Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!