Cu orice risc, am sa imi dau cu parerea pe un subiect extrem de delicat... Eutanasierea cainilor fara stapan.
Va spun doar o poveste - In urma cu doi ani, familia x se bucura de fiica lor in varsta de doar cativa anisori. Papushica vie crestea sub ochii vecinilor de la bloc si era bucuria cartierului / zambetul ei, privirile de cer fara nori, care seamana cu privirile fiecarui copil ce abia a invatat sa paseasca, parul buclat ce se infiora in unduiri line de culori galbui la fiecare adiere primavaratica... Primele cuvinte: mama, tata, dudu, papa, miau, ham-ham...
Cand mami o lua de manuta sa o invete cu animalele dragalase ce se aciuisera prin fata blocului, Dragalasha se repezea sa il prinda pe ham-ham de blana si sa isi lipeasca fatza de boticul lui balos si iubitor care o mangaia cu o limba roza si umeda, de prieten bun. Dragalasha a invatat repede ca ham-ham si miau sunt prietenii ei.
Pana intr-o dimineata cand ham-ham a inceput sa alerge dupa vrabiutele galagiaose si, in entuziasmul lui copilaresc, ce semana foarte bine cu sufletul Dragalashei, s-a indepartat mult de zona sigura pentru joaca de copii - fara sa stie ca Dragalasha il urmase, umpland aerul primavaratic de clinchet viu, cu rasul prietenei copila.... Un ras care s-a risipit in eter, departe de privirile familiei, ale vecinilor, ale prietenilor....departe, poate, chiar de Ingerul pazitor... S-a grabit sa ajunga la Dumnezeu....
Doar Ham-ham a vazut ... si de atunci urla in fiecare seara la luna, de atunci nu mai doarme si nu se mai imprieteneste cu copiii de la bloc.... El a vazut prea tarziu ca Dragalasha l-a urmat... Au intrat pe teritoriul dulailor, din joaca...
Dragalasha nu stia sa se teama de ham-ham - ea credea ca toti cainii sunt la fel... si a privit razand cum vin spre ea, in fuga, maraind, urland a foame salbatica. In joaca ei de-a cel mai bun prieten, Dragalasha si-a deschis bratele, tropaind spre ei cu pantofiorii ei roz, cat un deget...
Atat a mai ramas : un pantofior insangerat si o suvita buclata de par auriu...
Si multe, multe lacrimi.............................................................
...............................................................................................
Inteleg mila, o cunosc, o respect. Dar, uneori, viata ne sileste sa alegem intre doua feluri de mila: mila de oameni si mila de animale. Ne grabim sa facem dreptatea morala, care sa ne puna intr-o lumina buna inteligenta, propovaduind mila de caini, cand pe masa de Paste infigem, infometati, furculitele in carne proaspat rumenita de miel....
Ati vazut vreodata cum se taie un miel? El nu plange.... nu spune nimic... Ati vazut vreodata cum se taie un ied? Un ied plange ca un copil, se zbate, cere indurare pe limba lui: stie ca e nevinovat, stie ca nu cunoaste raul si rautatea, ca nu a mancat alceva decat fire de iarba, ca, daca l-am lasa in pace, ar mai avea ceva de trait, pasnic, bland, pe langa noi....
Vine Pastele. Kilogramul de miel taiat are pretul unei sticle de sampanie ieftina. Nu sute, ci mii de miei se taie anual doar pentru festinul nostru... al celor care ne grabim sa iesim in strada cu bannere ce apara prelungirea suferintei mizerabilei vieti de caine vagabond care nu admite sa iesim la plimbare prin parc, dupa lasarea intunericului, care, uneori, ne mananca de vii ... copiii...
Nu spun ca merita sa fie ucisi. Dar, mieii si iezii de ce merita?!...
PS: Imi cer scuze fata de toti in fata carora am parut apostatica, imi cer scuze fata de iubitorii de animale care nu mananca miei... DAR, cereti scuze si voi, parintilor de copii mutilati sau mancati de prietenii nostri patrupezi, de care asteptam intotdeauna sa aiba grija altii... eventual statul...
Pe final, propun sa ne amintim versurile lui Labis: "Mananc si plang! Mananc..."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vorbeste cu mine! Spune-mi ce parere ai tu despre asta, spune-mi ca gresesc sau, dimpotriva, sustine-ma! Hai sa vorbim deschis despre viata!