Pe aceeasi scena cu Richard Clayderman - Timisoara 2006 - Cand realitatea depaseste visul!

Si cate nu s-au scris! Si cate nu se vor mai scrie despre minunatiile de o clipa ale vietii! Cu ochii impaienjeniti de clipele neadormite ale trecutului, privesc si eu paginile scrise cu lacrimi de fericire si zambesc fetitei ce nu credea in femeia de azi...EU!

Ar putea fi pagina aceasta ca un jurnal de calatorie prin timp, prin viata...Am nevoie de ea asa cum au nevoie cei care, poate, citind-o, vor invata sa creada, sa spere, sa se ridice in varful talpilor pe degetele de la picioare si sa faca salturi delicate pe scena vietii...MERITA SA TRAIESTI MAI PRESUS DE PROPRIA TA VISARE!
M-am nascut la oras, dar mi-a placut sa cresc, in vacante, la tara, cu talpile in tarana si cu genunchii rupti, ravnind la bicicleta bunicului, cu suflet metalic, ajuns pe pamant inaintea mea...Vacantele prea scurte ale verii mi le-am petrecut impreuna cu bunicii si cele doua verisoare, intr-o simplitate pe care numai cei care au calatorit la capete de lumi, in tara satului romanesc, vor intelege sa o pretuiasca...

Satul meu se cheama Cetate, e vizitat cu placere si patos de figuri "ilustre" ale "arstocratiei" mondene: Mircea Dineascu, rapsodul polemic, Andrei Plesu, angeologul, Prigoana senior, sentimentalul razvratit, Nadia Comaneci, pe vremurile tineretilor, sau Gigi Netoiu, aproape de cand lumea si pamantul, din cauza chemarii pamantului... Pe voi, numele acestea va proiecteaza in partea de amintire in care ati depozitat stirile mondene ale saptamanii... Dar, pentru cei care traiesc acolo, la Cetate, sunt doar cateva dintre numele ce s-au ridicat din tarana Cetatii sa guverneze idealurile unei lumi de tara...
Valea dintre sat si ape (Dunarea se arcuieste la Cetate in cele mai ispititoare forme) se cheama, in limbaj autohton, Cacata (SIC!) si este locuita de comnitatea rroma - o zona de poveste, in care saracia materiala este supusa de bogatia valorilor spirituale: copiii au invatat sa traiasca din aproape nimic si sa viseze la tot, se multumesc desenandu-si sandale colorate pe talpi, se imbraca din putinul fratilor mai mari, se reped sa-ti aduca o cana cu apa daca o ceri sau sa-ti impinga masina, daca ai probleme cu urcusul...Parintii lor au fetele brazdate de soarele muncii cu ziua. Curtile lor nu au garduri, pentru ca hotii nu-si pierd vremea cu nimicuri...

Aici am crescut eu, in Fantana Banului, tara stravechilor valori si saracii romanesti, cu volumele de capatai ale scolarului tocilar, citite pana in dimineti pline de roua si de treburi prin gospodarie...Intre "Mara" si "Ion" aveam mereu timp de "curat" cate o tarna de porumb in patul, si, pana seara, legam via si dadeam la gaini iarba rea ca sa pot ajunge "Pe culmile disperarii". Cioran mi se parea, pe atunci, geniu universal! Visam sa ma calugaresc la o varsta frageda si sa dizolv maretia unei vieti libere printr-o simpla, unica si vesnica supunere - cea Divina. M-a trezit din visul acesta tata, cu doua palme batranesti, de bun augur, dupa ce mi-a gasit valiza pregatita pentru fuga la manastiri! Aveam doar 13 ani...sau mai putin...

Cand am ascultat prima oara "Balada pentru Adeline" a fost tot la Fantana Banului, pe o caseta primita in dar de la baiatul primei mele iubiri - trecusem deja de 18 ani. Visam cu ochii deschisi atingerea clapelor prin magii numai de Richard Clayderman stiute, si ma visam in sala unui recital, aplaudand frenetic idolul dragostei mele... Stiam ca e doar o plasmuire, si nu speram sa o transform vreodata in realitate...
Sase ani mai tarziu, intaia-mi iubire apusese demult, dar balada a ramas undeva in sufletul meu, ca o calauza in intunericul vietii, aducandu-mi mereu albul binecuvantat al sperantei. Aveam 23 de ierni in care facusem din fiecare mana de fulgi un bulgar de vis - imi lansasem primul volum de poezii, intrasem reporter la TVR Timisoara si imi vedeam linistita de drum, razand in hohote de glume, dar si de nefericiri. Asa am fost mereu - cu gura pana la urechi si galagioasa ca un pui de cimpanzeu cand sare de pe o liana pe alta. Mi-am luat viata prea in serios, dar nu am lasat pe nimeni sa imi vada amaraciunea. Mi se pare si acum un egoism cumplit seriozitatea afisata si tristetea publica! Eu rad! Si incerc sa rad mereu: poate, poate, am sa-i fac si pe altii sa rada la fel (SIC!). Si rasul asta l-a vazut un coleg mai mare, de la Radio Timisoara, un veteran al intrunirilor publice: un extraordinar speaker si un mare, mare visator: RADU MICU.

http://www.oglindaretrovizoare.ro/index.php?page=INFO&subpage=Info_Logan

El m-a vazut odata pe holurile radio-televiziunii, cand cauta un subiect proaspat si i-am dat un pont, fara sa-l cunosc, fara sa cer recunostinta, si fara sa afisez vre-un soi de superioaritate. A fost recunoscator si l-am incurajat sa preia subiectul, apoi, mi-a multumit direct si in emisiunea radio...placut surprins de veselia si deschiderea noii colege. Trebuie sa stiti ca in jurnalism se poarta lipsa de colaborare, ascunsa in spatele unei aparente "munci in echipa". Atitudinea mea era in contradictoriu cu orice "reguli" nescrise!!!
Iata motivul pentru care Radu Micu m-a chemat in biroul sau, cateva zile mai tarziu, sa imi multumeasca direct pentru mica mea interventie:
- Ce faci vineri?, m-a intrebat maestrul.
- Inca nu stiu, probabil voi fi pe teren, am raspuns cu sinceritate.
- Cum sa fii pe teren? Tu nu mergi la concertul Richard Clayderman?! m-a interogat el, contrariat. Eu am facut un calcul scurt si am raspuns, cu toata demnitatea de care eram in stare:
- E trei milioane cinci sute biletul, si nu am atata...
- Dar ti-ar placea sa mergi? a continuat Radu, zambind. La auzul unei asemenea intrebari, am inceput sa rad.
- Mananci, calule, ovaz? Cum sa nu imi placa...adica...cui nu i-ar placea?! Dar...nu pot! am hotrat eu, calculandu-mi, in minte, bugetul.
- Iulia, a inceput Radu, o fata vesela si optimista ca tine, nu ar trebui niciodata sa renunte la visele ei. Inainte sa iti spun pentru ce te-am chemat aici, vreau sa imi promiti ca vei crede intotdeauna in tine si in visele tale! Ai inteles?!
Il priveam pe acest monstru sacru al lumii media locale si nu imi venea sa cred ce imi aud urechile!
- Da! am raspuns incurcata...
- Ok...acum...trebuie sa te intreb ceva, foarte important...vreau sa te gandesti bine inainte sa imi raspunzi...Ce ai spune daca vineri ai veni la concertul lui Richard Clayderman, nu in public, ci pe scena, alaturi de mine! Eu prezint spectacolul si am nevoie de o prezentatoare alaturi de mine. Ce zici?
V-am zis ca sunt un om vesel prin definitie, aproape salbatic...Dar salbaticia mea nu a iesit niciodata la iveala mai tare ca atunci: eram toata un tipat, un ras, o bucurie! Si nu stiam ce sa fac mai intai: sa o sun pe mama, sa alerg la prietenele mele, sa imi cumpar o sticla de sampanie sau sa rog pe cineva sa ma ia la palme...pentru ca sigur VISEZ! Adica, eu credeam ca doar fiica nu stiu cui sau amanta nu stiu carui magnat sau fetele de bani gata au acces la asemenea oferte! Eu eram...Iulia Sirbu, o femeie prea copil pentru varsta ei, o tocilara prea zvapaiata pentru a fi luata in serios, o pustoica mare care nu stia prea multe despre masini, dar stia totul despre biciclete...EU? EUUUU? EEEEEEEEEEUUUUUUUUUU? sa prezint pe aceasi scena cu SIR Clayderman?!
- Da! Daaaa! Daaaaaaaaaaaaaaa! m-am luminat eu spre omul care ma creditase fara sa ceara nimic in schimb!
In saptamana aceea, fiecare clipa a fost un antrenament continuu de stapanire a emotiilor, o ruga neincetata sa nu se intample ceva grav pana la concert, o bucurie neincetata si fara margini!
Cand am urcat pe scena Teatrului National din Timisoara, imbracata in cea mai buna rochie a mea (slava domnului cu nunta fratelui mai mare!), incurajata din spate de cuvintele blande ale colegului Radu Micu "Fruntea sus! Esti printesa in seara asta! Spatele drept! Pasii mici! Bravo! ASA! Perfect!", am trait mai mult decat pentru o viata intreaga! La fiecare iesire in scena, din culise imi tinea pumnii un nou prieten - Rainer Heatwear, impresarul lui Richard Clayderman, un domn distins care a fost uimit ca fata pe care o confundase cu femeia de serviciu, imbracata in blugi si tricou chinezesc, se transformase in prezentatoarea sigura pe ea, cu aere de suverana, care ondula cuvintele cu maiestrie alaturi de mentorul sau, Radu Micu, in fata a sute de priviri ascunse dincolo de lumina reflectoarelor scenei...

"Doamnelor si domnilor...Richard Clayderman!": impreuna cu Radu Micu, omul care mi-a aratat ca pot sa fiu mai mult decat pot visa, mi-am incheiat cel mai frumos discurs al vietii mele de pana atunci...

Si, cand credeam ca nimic nu poate fi mai inaltator decat sa asculti Balada pentru Adeline din culise, la doi pasi de pianistul adolescentei, alaturi de staff-ul pe care ti l-ai facut deja prieten, a venit si dovada contrarie: SE POATE MAI MULT DECAT POTI VISA! Concertul s-a incheiat in avalanse de aplauze, iar domnul acela de la pian, cu ochii senini si zambet frantuzesc s-a apropiat increzator de tanara ce-i rostise numele pe scena si i-a strans mana, cu admiratie si prietenie: "Congratulations! You were wanderful! Thank you!"...