Cum am devenit... Demiurg (proza de Iulia Sirbu)

S-a apropiat şi mi-a spus cu vocea sfaşietoare a celui condamnat la nemurire:
"Nu mai am timp...sa mor!"
Bland, peste genele de aurore, inclinate sub sarutare, doua boabe albastru-stravezii i s-au imprastiat spre buze, semn ca ochii bietului zeu gustau prima oara din Lacrimi...
"Raman eu in locul tau!" m-am oferit.
"Ia-mi moartea si pleaca spre lume! Raman eu de veghe, sa poti si tu muri, macar o data..." am continuat, strangand in brate umbrele visinii de abur cu miros de tamaie, in timp ce el ma invaluia cu intreagu-i albastru, fara sa poata simti mangaierea pe crestetul de vant prin care degetele mi se loveau de fulgere cat frimitura.
"Esti sigura ca pot astfel sa plang din nou?" a fasait el , cu buze de izvoare tinere prin care pastravii platinati ai sperantei se zbateau intre vis si realitate.
"Indumnezeieste-ma, i-am spus, pe 7,8 decenii muritoare, si-ti voi darui nu doar lacrimile emoţiei de vis, dar si pe cele ale caderilor umane, ale lovirilor peste obraz. Iti promit plansuri nesfarsite pentru morti dragi ce vor trai cu tine-o vreme, si adanci, sfasietoare suspine de cruda fericire, iti dau sa plangi de drag, de neputinta si de mila, iar peste toate, fac legamant ca vei avea parte de cele mai amare lacrimi: acelea ale marilor iubiri..." Luceferii lui se aprindeau spre mine cu mirarea celui nenascut inca:
"Ce inseamna MARILE IUBIRI?" m-a intrebat cu ciripitul unei privighetori de dimineata.
M-am temut ca nu cumva sa-i spun ceva gresit...dar, amintindu-mi cat de mult isi mangaiase urma celor doua bobite de suflet topit, simtite prima oara, i-am spus, zambind:
"Plansul cu cel mai greu trecatoare lacrimi...."
"Prea bine, atunci! Ma dezleg si de stele, si de ape cu valuri, de clinchet de raze in zori, cand se lovesc una de alta in ingramadeala lor spre pamant, ma dezleg de lumina imparatiei mele si ma leg, cu-n destin, de pamant!"
A zburat! Intr-o masura de fulg topindu-se pe buze rosii, a furat de la mine chipul si moartea si s-a aruncat. Auzeam, din cadere-i, ecoul urcand sa-l mai prinda auzu-mi:
"Ma duc (duc...duc.......) sa caut marile iubiiiiiiiiiiiiiiri (iubiri....iubiri.....). Ai grija de mineeeee(mine...mine........miiine....)!"
N-aveam cum sa-l opresc. Zburase ca o raza printre frunzele unui lastar, alergand dupa LACRIMI si MOARTE. Mai mult, bratele mele impietrisera intr-o avalansa de fum.............................................
Aburinda si rece ca o dimineata de toamna pe pamant, aruncam priviri ocrotitoare, de astri, spre zeul ce-mi cumparase moartea de dragul plansului, si zambeam, a semiluna pomadata: era un sfarsit tarziu de toamna si el isi deschidea buzele, nepangarite inca de tradare, spre intaia gustare patimasa a sarutului. ...

Si citeam in stelele mele ca nu mai voia
nici sa planga,
nici sa moara..............................................................................................
.........................................................................................................

Cu amintiri din Nemurire,
Iulia Sirbu